Vulnerabilitate și Forță: Dincolo de Aparențe

„Când eram mică, nu aveam prea multe cărți. Unul dintre motivele pentru care așteptam cu nerăbdare să câștig premii era pentru că primeam cărți. Și-mi plăceau toate cărțile, toate poveștile. Prinț și Cerșetor… vă mai amintiți povestea? Cine ar fi crezut că, peste ani și ani, voi fi actor principal în această poveste…
Poza atașată este una recentă. Zâmbesc, sunt machiată și fericită, așa cum se poartă pe această rețea. Este fața mea care inspiră succes, putere, siguranță și disponibilitatea de a oferi sprijin. Dar dacă aș alege una care să exprime și sufletul, ar mai fi cineva interesat s-o privească?
Vulnerabilitatea, ușa deschisă spre viața reală este neacceptată, condamnată și stigmatizată. Cu toate acestea, eu mă încăpățânez să cred că este o dovadă în plus de curaj, de asumare și determinare. Este singura modalitate prin care putem evolua atât personal cât și ca societate. Trăind cu sentimentul că suntem perfecți, invincibili și total cunoscători, vom asista zi de zi la propria noastră degradare.
Vedeți voi, durerea asta a mea și revolta cumplită pe care o simt în fiecare zi, văzând-mi copilul cu autism condamnat de sistemul de astăzi, nu m-au lăsat indiferentă. Nu m-au înfrânt și nici nu m-au descurajat. Este oare semn de slăbiciune sau de rușine? Voi știți… Lipsa de empatie și reacția rece a multora, chiar și a celor apropiați la un moment dat în viață, nu m-au lăsat indiferentă, m-au făcut să lupt cu și mai multă putere. Dezinteresul și lipsa de implicare față de sufletele ale căror vieți depind de fiecare dintre noi, față de cei mulți cu autism, mă doare. Mă întreb câți realizează că va fi din ce în ce mai greu, pe măsura ce anii trec, să nu faci cunoștință cu autismul sau să-l ai în propria casă. Citiți statisticile. Poate că azi, mâine sau când veți fi afectați direct, veți înțelege câtă suferință există în aceste familii, cât de mare este nevoia lor de sprijin și cât de mult depinde de fiecare dintre noi să le schimbăm viețile.
Print și Cerșetor: povestea mea și, cu siguranță, a multora dintre voi, este despre despre căutare, determinare și depășirea obstacolelor pentru a atinge ceea ce ne dorim cu adevărat, dar și o reflecție asupra superficialității și a modului în care oamenii sunt percepuți și judecați în funcție de aparențe.
Trăiesc două vieți în paralel:
Una este responsabilitatea pentru organizația pe care o reprezint și tot ce pot face din postura acestui rol pentru cei ce-și găsesc vindecarea sau alinarea în medicamentele pe care le punem pe piață. Cealaltă înseamnă determinare și perseverență, din poziția mamei unui fiu cu autism și ca inițiatoare a unui proiect unic cu impact major. Aici sunt eforturi uriașe, provocări, obstacole financiare, administrative și emoționale și sacrificii imense. Am însă o ambiție de fier de a le depăși pe toate acestea.
Satisfacția finală este mai presus de toate cele enumerate. Vom primi zâmbetele tuturor persoanelor cu autism care își vor găsi drumul în Campus Lumya. Vom simți liniștea părinților care știu că de acum, cei dragi lor, copii cu autism încă minori sau adulți deja, nu vor mai fi singuri.
De ce am scris toate acestea azi? Pentru a-mi aminti mie poate și unora dintre voi, cine sunt, ce pot, ce știu și ce misiune am.
Pentru că de fiecare dată când mă uit în ochii fiului meu, simt rugămintea lui de a nu mă lăsa până nu voi construi o lume benefică lui și celor ca el.
Am învățat demult diferența dintre orgoliu și demnitate. Orgoliul poate distruge oameni, oportunități și chiar pe noi. Așadar, dragii mei, cu toată demnitatea mea de astăzi și în calitate de o voce a multor voci și inimi de mame care își pun speranța în Campusul Lumya pentru binele celor dragi afectați de autism, sper ca toate acestea să fie auzite și simțite de cât mai mulți dintre voi. Cu puțină voință și suflet din partea fiecăruia , putem schimba vieți, unele în mod real și profund.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *