Steluța și Adi
m primit un telefon: „Adi a țipat și a leșinat “. Așa a început totul. Am ajuns la spital în același timp cu salvarea. Între timp Adi își revenise, iar medicul mi-a explicat că este o“ criză a plânsului”, nimic grav. Până seara au mai fost încă două crize, cu pierderea cunoștinței și tot până seara am aflat că de fapt sunt crize epileptice. Mă rugam să fie un vis și să mă trezesc… N-a fost așa. Timp de șase luni, în spital fiind, îngerii păzitori în halate albe s-au străduit să-i stabilească schema terapeutică prin care să se stabilizeze și să se prevină apariția crizelor epileptice. Îmi amintesc numai de țipetele nenumărate și de orele nedormite în spital. Și-mi mai amintesc de sora mea care venea seara și-l plimba de mânuță prin parcul spitalului.
S-au oprit crizele epileptice într-un final dar țipetele din motive necunoscute au continuat încă vreo doi ani. În jurul vârstei de 4 ani a apărut pentru prima dată suspiciunea de ADHD, urmată relativ repede de diagnosticul de autism. N-am avut timp să-mi strig durerea, numai firele albe au fost cele care m-au trădat. Cu multe ore de terapii începute de la vârsta de 4 ani s-a întâmplat ceea ce deja unii medici considerau o minune: a început sa vorbească! Aș fi vrut să fie „mama”, dar n-a fost așa, doar „bună ziua” rostite cu mare teamă… poate nu întâmplător, era un salut pentru această lume în care încerca să-și facă loc.
Pe măsura ce el dădea semne că vrea să lupte, nu toți din jur înțelegeau ce se întâmpla și-l răneau, nu întotdeauna intenționat, cu un cuvânt, cu o privire, cu o respingere și acum la vârsta de 16 ani am epuizat deja se pare toate variantele prin care el să fie acceptat, să poată să interacționeze, să se dezvolte, să simtă, să existe.
În tot acest timp, lângă noi o minune de copil a făcut 18 ani… sora lui, cea care de la vârsta de 4 ani a învățat că mama ei nu va avea așa de mult timp pentru ea.
Mi s-a sugerat să nu mai încerc și că imobilizarea și sedarea nu ar trebui să fie lucruri care să mă sperie. Nu, nu mi-am strigat durerea nici acum, cu Adi lângă mine. De mulți ani am învățat să fiu mai răbdătoare, mai blândă, să nu condamn nici neputința, nici neînțelegerea. Atât poate sistemul astăzi, atât poate societatea să ducă acum. Aș avea în sfârșit o noapte întreagă de somn, o zi fără zgomot în casă, o zi fără teama că nu voi mai putea fi susținătoarea lui, izolată fiind în casă. Și ce somn ar mai fi? Poate unul din care n-aș mai vrea să mă trezesc, acceptând eșecul în această viață și crima asupra fiului meu… cel care nu suportă nici un fel tristețe pe fața mea.
Am înțeles în sfârșit că dacă lumea nu are un loc pentru el, este timpul să încep sa construiesc o lume nouă în jurul lui, pentru el și pentru alții ca el, pierduți pe undeva, în suferință: lumea NIA.
Va fi o lume caldă și primitoare unde sunt sigură că și sora lui, care-și dorește să poarte halat alb, va păși des.
Te iubesc Adrian, când eu nu voi mai fi pe aici, nu vei fi singur.
Te iubesc fiica mea, iartă-mă că n-am putut să-ți fiu aproape așa cum aș fi vrut.