NIA înseamnă speranță.

NIA înseamnă loc unde voi întâlni zâmbete.

NIA înseamnă tot.

Seri nedormite, tratamente fără șanse, sute de ore de terapie, dar, mai ales, un copil pe care nu am cum să îl ajut mai mult. Este, pe scurt, diagnostic de autism.

Tu, cel ce citești acum aceste rânduri, auzi adesea despre copiii cu autism. Sunt din ce în ce mai mulți. Ridici din umeri și mergi mai departe, cu inima strânsă, neștiind cum, dar, mai ales, cu ce să îi ajuți.

Și da, poate că drama din spate te-ar ajuta să înțelegi mai bine.

Primul zâmbet, primul dințișor, primul mers pe vârfuri. Un copil care se dezvoltă normal, în acel „tipic” pe care noi toți îl cunoaștem și cu care ne putem acomoda. Și totuși, într-o zi, m-am confruntat cu lumea celor mai puțin „tipici”, copilul meu avea să primească diagnosticul de autism. Ore de terapii, speranța recuperării, mii de articole citite, sprijin de la autorități. Nimic care să schimbe modul în care creierul lui hotărâse că avea să „funcționeze” în această viață, în această lume.

Stări de furie, anxietate, ore petrecute noaptea pentru supraveghere. Dar și zeci de terapii făcute în mașină, și asta pentru că teama de noul mediu în care avea să pătrundă determina riposte și greaua toleranță față de noul terapeut pe care avea să îl cunoască. Zile de internări, alte complicații neurologice, teama de a-mi pierde copilul – toate acestea m-au transformat într-un om pentru care „nu se poate” este un termen mult prea mic și prea greu de acceptat când vine din partea autorităților.

Și totuși, orice copil ajunge adult, orice copil se maturizează, orice copil capătă forță, un  copil „atipic” uneori lovește, de multe ori in cei apropiați.  Adolescent, dar minor fiind încă, complică și mai mult lucrurile. Prea greu de integrat printre copii, ilegal sa stea printre adulți, nicăieri astfel de cazuri acceptate. Fiecare zi devine o mare necunoscută, pentru el și pentru mine. Celălalt copil , intre timp devenit adult, așteaptă să simtă că are o mamă …cu care sa petreacă timp împreună…

Incapacitatea sistemului de a accepta și de a oferi susținere adolescenților și adulților cu autism îi determină pe cei mai mulți dintre părinți să rămână singuri într-o lume a nimănui sau sa aleagă alte lumi… Renunță la serviciu, renunță la a fi…acceptă umil suma de 1800 lei, considerată de cei sus puși ca fiind suficientă să se întrețină, să ofere terapii nedecontate de stat, sa acopere servicii medicale private la domiciliu, de multe ori neputându-se altfel și să le acopere .

 Drama unei astfel de familii este greu de imaginat. Am zis familii? De fapt ele nu mai sunt…

Devii parte dintr-o lume tristă și nu faci nimic altceva decât să speri că adulții cu autism vor reveni în documente ca fiind „atipici”. Da’ de unde, asta ar însemna ca sistemul sa accepte ca ei există…de ce-am face asta? Mai bine îi facem dispăruți, le punem un diagnostic de boala psihică și nimeni nu va mai afla despre ei. Și nimeni nu va știi că ei există. Și suferă. Mult..

Lupta cu incapacitatea unui sistem, dar și lupta cu propriul copil – acestea transformă fiecare zi într-un tristă, fără șanse. Și totuși, adolescenții sau adulții rămân izolați, adesea în case, într-un mediu deloc prietenos cu nevoile lor. Nu interacționează aproape cu nimeni, singurii pe care îi văd fiind părinții. Puternici și totuși , tot mai neputincioși pe zi ce trece. Toți ceilalți vin în fugă sau chiar refuză să le mai fie sprijin, prieteni sau rude.

Și iată cum astfel a luat naștere NIA – un campus născut din durere, din refuzul de accepta că al tău copil nu există, din dorința și credința că le poți oferi adulților și adolescenților cu autism șansa de a fi parte dintr-un  loc în care să beneficieze de îngrijire adecvată, de cadre medicale specializate.

O zonă verde, spații de cazare clădite în locul unei foste maternități, centru de îngrijire de zi, un loc unde adulții și adolescenții vor cunoaște bucuria, liniștea, un loc unde părinții vor simți siguranța, își vor regăsi speranța, își vor regăsi sufletul pierdut pe undeva. Un campus construit de nevoie, dar, mai ales, din dragul unor generații pierdute în statistici, în calcule, nu și în sufletul celor dragi..

NIA este primul campus din România care accepta ilegal că autismul există și după 18 ani.

Voi toți, ce credeți ?

Așa multe aș mai spune. Mă opresc aici însă. Spun numai atât. Va fi bine. Va fi acasă.

Acel hocus-pocus de care avem nevoie suntem chiar noi.

Tu vrei să fii ?

Intra pe hopefromnia.com și apasă bagheta magică. Vei simți fericirea de a schimba vieți.

Iți mulțumesc !