Începuturi

„Încotro? Pe cât de simplă întrebarea, pe atât de dificil răspunsul uneori. L-am tot căutat mulți ani, alegând căi bătătorite cu urmele pașilor celor dinaintea mea, omițând cumva că nu singură aleg destinația ce nu-mi era prea clară oricum.

De ceva timp, am început să văd din ce în ce mai puține urme, pesemne că unii călători și-au atins destinația, și-au schimbat direcția sau au dispărut cumva. Nici cei de-ai locului, ce ne mai deschideau din când în când ușa, obișnuiți fiind cu chipuri și suflete rătăcite și obosite, nu prea mai sunt și-am obosit să tot bat la uși ce nu se deschid.

Am în spate un rucsac plin de amintiri tulburi, de plasturi și soluții pentru cicatrici, de experiențe și de gânduri. Și dacă nu mai pot? Cel ce mă însoțește va ceda repede în fața vântului, a ploii și ușilor închise, iar acasă încă mă așteaptă cineva care acum încercă să-și construiască drumul. Mă încarc și mă eliberez ținându-l de mână pe fiul meu.

Doamne, ce mână caldă are și cum mă imploră cu ochii să-i ascult inima! Prea departe e acum punctul de unde-am plecat și nedorit de el pare cel spre care pornisem. Aș putea alege să fiu călător încă, singură pe drum, gândindu-mă la toți ce-mi șopteau că singură mi-ar fi mai ușor sau aș trage încă de noi până când și ai noștri pași vor dispărea. Sau poate aleg să ne așezăm. Văd pe aici ceva apă, ceva soare, pământ afânat, neatins încă și ceva lumini aprinse prin depărtare. Și mă gândesc ce bine-ar prinde pe aici un acoperiș sub care să-ți tragi sufletul și poate chiar să rămâi de-ți place, sau puterile nu te țin să mergi mai departe.

Poate că nu întâmplător și ușile închise s-au urnit să nu ne lase să mai continuăm, poate că vor să ne spună toate că asta trebuie să fie destinația noastră. Mai puține lumini și mai multă lumină, mai puține cuvinte și mai multe voci, mai puțină lume și mai mulți oameni, mai puțin colorate vise și dimineți mai însorite…

Mă uit în urmă și parcă din ce în ce mai multă lume vine, tare bine le-ar prinde căsuța asta și lor. O voi numi NIA. De ce? Vă voi spune. Acum îmi trag puțin sufletul, îmi deschid mintea, las jos rucsacul ce va fi pernă pentru el și eu mă apuc să desenez, apoi să sap… poate mă vor ajuta și cei ce vin din spate.

El a adormit zâmbind, citindu-mi gândurile. Ce-am desenat ? E aici …(lumya.ro). Va fi bine…”