“…da, despre el, fiul meu, unicul meu copil și unicul sens al existenței mele, despre el vreau sa vorbesc.

El este unic, dar asemeni lui sunt foarte mulți și ei toți sunt si pot fi oriunde, în orice loc, casa, familie, context, timp, etc.

Autismul nu este contagios și nu ține cont de nimic atunci când alege unde să apară, nici de statut social, nici de condiții financiare, nici de condiții de viață. Autismul poate “veni” oriunde, oricând și oricum, fără să întrebe dacă îl poți recunoaște, accepta, gestiona și trăi cu el.

Vine printr-un copilaș nevinovat și apoi își continuă parcursul prin adolescentul si ulterior adultul din viața ta, copilul tău.

Copilașii autiști de “ieri”, “astăzi” sunt adolescenți și “mâine” vor fi adulți. DA, adulți, tot mai mulți adulți autiști, care “se pierd” pentru ca statul “îi pierde”, pe ei și pe familiile lor.

Dacă acum, în 2024 sunt nenumărate terapii aplicabile în spectrul autismului (comparativ cu anii 2004-2005, când apărea prima terapie, ABA), toate acestea aplicate până cel mai târziu în adolescență.

Contează pentru cineva ce fac adulții autiști, ce ar putea face, unde sunt, cum sunt…?

Pai ei pot, pot în felul lor, dar au nevoie de un mediu, un loc, un sistem al lor, de acceptare si susținere umană înainte de orice.

Pentru noi sunt 21 de ani, 19 de “zbateri” de toate felurile în lumea autismului, totul gândit și făcut cu speranța că, așa, îmbrățișați pe viață cu autismul, putem trăi, dacă pot spune “normal” și ne putem face loc fără sa deranjam cumva.

Drumuri, investigații, evaluări, terapii, tratamente, costuri,…nopți, ani nedormiți, zi și noapte, totul într-o direcție, cea de integrare și adaptare la viață. Munca și adaptare a vieții personale si profesionale, la nevoile si cerințele autismului, inclusiv timpii de odihna, de masă, de respiro…de orice, un om are nevoie pentru a exista și a supraviețui.

Așa până copilul, adolescentul, a devenit adult, când autismul brusc ne-a schimbat tot și rând pe rând, nimic nu mai este cum a fost din ceea ce părea “normal” îmbrățișați cu autismul.

Chiar daca epuizarea, frica, teama, groaza au atins cotele maxime, există încă speranța de mamă, dar soluțiile s-au estompat.

Chiar daca există potențial în el, în unicul meu, și chiar dacă știu că, în alte zile decât cele însorite si liniștite, când el, unicul, pare un adult normal, nu vrea sa aducă atâtea ploi, tunete, fulgere, furtuni, avalanșe, toate uneori ducându-ne chiar până la limita de supraviețuire, nimeni, dar nimeni, specialist de orice fel din industria autismului, nu-i văd si nu-i aud pe adulții autiști, chiar daca aceștia au fost cândva copiii, adolescenții din terapiile de cândva cu respectivii specialiști.

Si? Ce este de făcut, oameni buni? Societate? Stat roman? Stimabile Guvern? Stimate dle Președinte?

Instituționalizarea? Acesta este răspunsul dvs?

Unde? In lagărele unde sa le „semneze“ părinții condamnarea la moarte?

Pai, este legalizată aceasta condamnare tacită?!

Dar chiar si așa, știți că pentru aceste lagăre sunt liste de așteptare?

Are cineva măcar un răspuns? Va face cineva ceva, vreodată?

Sunt atâtea de spus, dar oare câți ochi vor citi, câte urechi vor auzi? Câte minți vor procesa și câte suflete vor reacționa?

Pentru ei, cei unici și din ce în ce mai mulți, sunt necesare locuri precum Lumya, cel ce va fi primul loc pentru adolescenții și adulții autiști, care va oferi contextul și locul pentru existența lor, așa cum ei sunt și pot, si ei chiar pot.”